De 1 iunie copiii de toate vârstele se bucură de vremea frumoasă, prin parcuri, cu părinții (sau, și mai bine, fără), pe la tot felul de spectacole dedicate lor, pe la cinematografe sau prin alte locuri de distracție.
Noi am mers în cimitir.
Așa e cu noii prieteni: first hangout, full of crazy experiences.
Bineînțeles, am trecut de la a contempla peisajul splendid din Parcul Tineretului la a vizita cimitirul Bellu. Deh, trebuia vizitat odată și-odată și acest loc, zic. Și eram și în apropiere. Și tocmai terminasem de povestit experiențe interesante (știți copiii ăia care merg prin locuri abandonate și după îi impresionează pe ceilalți cu povești spooky-eh, ăia eram noi în momentul de față) cu fantome. Yep, we do believe in those.
Și tocmai îmi povestise A. că mai fusese odată pe acolo, iar locul îi dăduse fiori.
Ora 19.00. Am ales la întâmplare să vizităm mormântul lui Eminescu (sau cel puțin asta le-am servit paznicilor), însă pe drum am luat-o hai-hui pe alte cărări. Evident, am întâlnit câteva dintre monumentele, cavernele și piesele de artă funerară despre care aveam să aflăm mai multe abia după ce am plecat de acolo. Așadar, promenada a fost una bazată pe intuiție și curiozitate.
De cum ne-am pomenit singure între atâtea morminte, probabil că ar fi trebuit să ne panicăm, dar sincer, nu aveam de ce. Oricât de ciudat ar suna, eu una am avut impresia că eram tot între oameni, chiar dacă eram poziționați altfel, iar ei erau cam...down there, if you know what I mean. Așa am descoperit că nu mi-a fost niciodată teamă de morți, și că doar mintea mi-a jucat feste de-a lungul copilăriei.
Am admirat cu îndrăzneală statuile (unele de o tristețe și o noblețe impresionant redate), și textele comemorative. Oamenii aceia aveau portrete neobișnuit de anticipative sau dimpotrivă, care nu așteptau moartea.
Daaar, dramatismul s-a dus pe râpă în momentul în care am asociat promenada cu scrolling-ul pe Facebook.
Bineînțeles, mi-am luat și doza de sperietură. Tocmai ne oprisem să vedem de unde au apărut felinarele acelea aprinse, pentru că nu văzusem pe nimeni, și când să-mi arunc privirea în spatele prietenei mele, văd cum se uită spre noi următoarea statuie (în imagine nu pare așa creepy, dar să-i fi văzut privirea la o întinzătură de braț...)
Am plecat cu grijă de lângă ea, uitându-ne în spate ca nu cumva să își schimbe privirea către noi. Ne-am uitat de prea multe ori în spate, pentru că aproape făcusem infarct la vederea unei alte statui în mărime naturală în fața mea.
Ne-am mai potolit puțin și am aruncat o privire la posesorii acestor morminte cu reprezentări fantastice (atenție, nu cu sensul de SF). Și la un moment dat am salutat o doamnă care îngrijea un mormânt. Aceasta ne-a oprit atrăgându-ne atenția că acolo zace trupul unui sfânt, preotul Constantin Nazarie. Frumos, zic, și am stat să aflăm mai multe despre ce era vorba. Curios era faptul că femeia era atât de sigură pe ea, că aveam la un moment dat impresia că știe mai mult decât lasă să se vadă. Și-a dat seama până și de faptul că eram la Jurnalism (acu' ori m-o fi dat Sfântu' de gol, ori oamenii cu multe întrebări și cu urechile ciulite fac de acum un portret standard al jurnaliștilor de teren).
Doamna ne-a trimis la „Domnișoara cu umbrela”, o statuie care să aducă aminte de moartea unei tinere guvernante din casa unui conte, ucisă la ordinul contesei geloase.
Se lăsase seara deja, iar noi ne primisem avertismentul să nu mai zăbovim noaptea prin cimitir.
Nu tu fantome, nu tu alte chestii de speriat copiii. O experiență care te trimite cu gândul la câte nimicuri ne abat de la cursul vieții noastre, care a urmat până acum o singură schemă pentru toată lumea: ne naștem, iubim, murim. Restul constă în detalii.
