În timp ce tu-i spui una...nu, nu prea știi ce
face cel care te ascultă. Poate își amintește ceva, poate pune la păstrare ceea
ce aude, poate simte cum îl mănâncă limba să zică și el alta și mai și. Și zău, cred că l-aș bate pe Florin Piersic
și mitul lui de atotpovestitor dacă m-aș porni acum.
Ce povestesc eu. Majoritatea lucrurilor pe care le
împartășesc sunt fie ficțiuni, fie lucruri
banale, reale, dar pe care vreau să le transmit ... altfel. Sunt realitățile
mele alternative, și călătoresc cu ajutorul lor cum, când și unde vreau.
Întotdeauna mi-a plăcut să povestesc. Să-i vad pe
cei din jurul meu cum își recapătă pentru câteva momente curiozitatea sinceră
în priviri, să-i văd cum se lasă deschiși, liniștiti sau intrigați,
vulnerabili.
Îmi place să-i binedispun pe oameni cu ceea ce le
povestesc. De aceea încerc să mă dezvolt mai degrabă ca povestitoare decât ca jurnalist. Nu îmi place, spre exemplu, să dau vești proaste. Pe mine mă
indispun, darămite pe cei cărora le sunt destinate.
Îmi place
să le arăt celorlalți o schimbare, un detaliu, un accesoriu care să le
înfrumusețeze lumea pe care o percep ei.
Nu că ei n-ar avea o lume frumoasă, dar nu prea mi-au povestit cum e pe acolo.
Până acum am scris și am „cântat” poveștile mele
poate nu încercând a scoate ceva din mine (deși de multe ori povesteam totul pe
nerăsuflate, sperând să nu uit nimic, „a uita e regretabil”), ci mai degrabă am
încercat să las la suprafață multe lucruri. Să-mi ridic pietrele de pe suflet, cum
s-ar spune. Am scris ca să pun ceva în mine, poate ceva care să tulbure
liniștea asta grea care apasă de obicei oamenii cu multe povești nespuse.
Tot ce am e un garaj vechi plin de idei și trăiri.
Iar eu stau aici, simțind un ciudat nivel de combustie interioară, ușor
avariată, dar reparată prin unele locuri. Și sunt pregătită de prima cursă. Vreau să
adun oameni și povești. Și vreau să știu cum.
(Notă: text „dedicat” concursului Power of Storytelling)
