Merry Christmas!

Acum, în preajma sărbătorilor, țin să vă recomand a avea grijă la ce anume vă doriți, pentru că vă urez ca tot ce vă doriți să se împlinească.

De fapt, vă doresc și vouă ceea ce mi-aș dori și eu. Nespus de mult.

Acum nu voi înșira o listă pentru 2013; ne rezumăm la sărbătoarea de Crăciun.

Țin minte că undeva în anii trecuți, pe când umblam prin oraș la cumpărături, pe seară, mă uitam la cei care treceau pe lângă mine: încărcați cu de toate, cu ochii ațintiți pe gheața de sub picioare, dar cu gândurile în altă parte, probabil către casă, familie, bucuria de a fi acolo, în mijlocul fericitului eveniment.

Numai acea atmosferă reușea să mă bucure într-atât încât să îmi amintesc oricând mai târziu.
Mai auzeam la unii cum vorbea invidia din ei, dar eu întotdeauna am preferat mai bine să nu îmi doresc nimic decât să contest bunul altora.

Dar ajungeam acasă, unde totul era distrus, și nu rămâneam decât cu întrebarea dacă voi reuși să ajung într-un punct în care voi avea o familie, voi sta la povești până seara târziu cu copiii mei, și și încă la ce povești!
Îmi doream, și încă îmi doresc să reușesc, atât cât se va putea, să duc la bun sfârșit ceea ce mi-am propus.

De aceea, cei care aveți vise și visuri, căutați să vi le îndepliniti, însă fără să faceți rău altora. Și aveți grijă de voi.

Să auzim numai de bine, zic.

Și, esențialul: sărbători fericite!

Home again

Aveam de gând să scriu acest post sub formă de telegramă. Se vede că am ajuns acasă, a dat lenea iar pe la mine. De fapt, asta mi-ar mai fi trebuit, că și așa am adus iarna de la Bucu Cucu aici, la Tulcea. 

Să fac infarct, nu alta, când am coborât din mașină. Era un ger...brrr!

Dar am ajuns cu bine, de-acum se pot închide și drumurile, hehe. Și din câte văd eu, nu s-a schimbat mare lucru. Este tot orășelul meu, ceva mai înghețat și mai aspru, dar e pregătit de sărbătoare. La fel și eu.

Vă urez toate cele bune de sărbători și să ne vedem cu bine pe anul viitor, zic.

Tabu, taboo. Taboo, tabu.

E un cuvânt nostim. Și sună oarecum oriental. Ta-Bu.

 Dar absolut oriunde în lume el înseamnă un singur lucru: cenzura celor mulți asupra a ceea nu se cuvine a fi nici măcar gândit. Nebun să fii, și vei fi redus la tăcere oricum.

Dar și asta a ajuns un mit. Sau ceva la care râzi cu dispreț și treci peste. Bineînțeles, mai sunt și excepții, trebuie doar să aștepți să mai treacă niște ani.

Ce treabă am eu cu tabu-ul? Păi, o să încep prin a spune că depinde de persoană ce valențe capătă acest termen. Pentru mine este motivul și scuza perfectă pentru a bloca multe lucruri ce ar trebui transmise celor din jur. 

Așadar, promit să mă joc puțin cu Ta-Bu și să-l păcălesc în așa fel încât să mai ridic câteva pietre de pe suflet. Dacă nu, nu voi avea de ales și va trebui să-mi înfrunt singură temerile.



Notă: ceea ce este cu adevărat nostim este că, odată ce am demitizat în felul meu puterea tabu-ului, totul se va fi schimbat oarecum, cel puțin în ceea ce privește arhitectura interioară proprie.


Done.

Strange feelings

Câteodată mă oftică faptul că uneori vreau să scriu, să vorbesc, să să să, despre anumite feeling-uri și topic-uri. Și efectiv nu pot să vorbesc despre ele, sunt mai ceva ca niște tabu-uri!

Dar mi-am dat măcar seama de ce n-o pot face (aleluia). Și asta pentru că:

10. Nu am cu cine, sau dacă am...

9. Nu mă pot ”plânge”, hehehe. Păi ce?! Vrei să-și facă vreo impresie mai nu știu cum și să scad în ochii lui/ei?

8. Nu sunt sigură că m-ar putea cineva înțelege pe deplin ce vreau să zic, sau dacă măcar l-ar durea de ce i-aș povesti eu. De fapt, sunt câteva persoane, însă mai aleg și eu ce să împart cu X și ce nu ... cu Z. Cred că mă pretez la ce anume văd în acel cineva.

7. Mi-e (încă) teamă să fiu judecată. Sau ca să fiu sinceră, să nu care cumva să nu mi se dea dreptate în toaaateeee sensurile posibile. Și când spun ”dreptate”, la asta mă refer; nu tu milă, nu tu aprobare cu sprâncenele încruntate, nu tu hugs...ba da, îmbrățișările sunt admise. 

6. Mi-e jenă. Nu e o exprimare academică, but what I feel right now it's what you get.

5. Continuarea lui 6. Am un prea mare orgoliu cu mască de demnitate ca să admit unele lucruri, fapte, situații de drept...

4. ...sau mi-e teamă să le admit. Am descoperit că dețin câteva adevăruri, simțăminte și gânduri pe care, fie și numai dacă le-aș rosti, brusc m-ar cuprinde teama că nu voi mai putea scăpa vreodată de ele.

3. Cred că am enunțat deja ce era mai important mai sus. Bragging about all these won't help, though. And that's a truth.

2. Am descoperit că sunt un om prea singur, așa că m-am obișnuit să țin totul în mine. Ce conflicte interioare găsești pe-aici, mai rar. Și cred că acest lucru a devenit deja o comoditate; strange, huh?

 O să-l folosesc drept notă de încheiere pe...

1. Dacă tot am spart gheața, mă întreb care va fi primul tabu busted...

Două puncte, cratimă, semnul mirific al curiozității.



( The next day...)

Uitasem punctul special: câteodată I can't reach the bottom nici măcar eu pentru ceea ce aș vrea să exprim, în special feeling-uri (o să încerc să vorbesc despre ceva asemănător altă dată). Da, și dau mai degrabă pe lângă subiect. 

Have a nice evening, mine's boooring.

Arche. Cu H pronunțat

Azi, așa cum am mai zis aici, am fost la cenaclul prietenesc Arche. Cu H pronunțat, desigur. 

Ar fi prea urât din partea mea să spun acum ”lăsând deoparte etc etc.”, o să încep simplu: îmi lipsea o astfel de activitate, între oameni pe care abia să îi cunosc, să le mănânc fursecurile (pe mine dacă vrei să mă scoți undeva trebuie să rostești fraza magică- ”se lasă cu fursecuri și suc”; acum deh, fiecare cu minunățiile lui), să îi ascult prin ceea ce creează, și să le răspund la rândul meu prin ceea ce scriu, ca la un ”ce mai faci” nerostit încă. Plus că, spre deosebire de orele de critică de la liceu, aici a fost chiar okay, ba am mai și ascultat câteva interpretări muzicale superbe prin simplitatea lor, și trebuie să recunosc, oamenii de acolo sunt de revăzut: anytime, anywhere. 

Acum hai să mă laud și eu cu ceea ce am scris, cu jazz-ul în surdină...Și că nu-mi venea mie a poezie, am dat vina pe ”defectul profesional (o aroganță, bineînțeles), pentru că, fiind la Jurnalism, trebuie să fim racordați la prezent, deși nu am scris sub influența acestei necesități.”

***

Văzusem undeva ”We'll always have The Bourbon Street”. Cu apă și sare pe cizme, printre câțiva tovarăși, cu tâmplele zvâcnind a problemă nerezolvată, cu gândul la Crăciun, trecem de presetările feeling-ului de sărbătoare. Până la urmă, nu poți dansa lent de unul singur.

Pe geam mai văzusem o statuie cu haina acoperită de apă și sare. Impolitețe.

Nu mă pot sincroniza cu melodia din surdină. Probabil doar dacă aș dormi; atunci gândurile ar urca și ar coborî ca figurația de pe sistemul audio.

Mă întreb dacă acasă voi fi eu cea veche. Prea mult timp am petrecut în capitală și credeam că m-am schimbat, când colo...surpriză! Iarna și-a rezervat locul special de mult timp, și iar scriu. Acum fie vorba între noi, cred că și din lipsă de altceva mai bun de atât.

Nu e momentul pentru bilețele, deși îmi atrag atenția. În București am observat că lumea lasă mai des și cam pe oriunde mesaje. Posibil ca numai literele să fugă pe sub zidurile întărite de viața aceasta, și de aceea mi-e dat să văd lucruri pe care le-aș putea ignora de altfel. 

Am observat că dintr-o mie de chestii, m-am regăsit tot pe mine.

Scriu prostii. Dar îmi place să le scriu. Că nu le scrie nimeni pentru mine. Dar poate va fi cineva care să le citească.

***

Ok, nota de final: am observat că am introdus noțiunea de spontan și de involuntar ca frumos, sentiment, sublimitate etc. etc.. Am mai scris asta și într-o poezie. Urmează să-i dau un copy-paste data aviatoare.

Have a pleasant evening, just like I had!

^@^

Pe urmele lui Matsuo-sama

„Trist, mă despart de tine

Ca o scoică ruptă din cochilia ei.

Eu plec și pleacă și toamna.”

(Matsuo Basho - „Drum ingust”, 1689)

 Așa ceva nu se găsește pe raftul cu cărți. Matsuo Basho pentru mine nu este poetul Eminescu, nu este modelul de urmat (deși, Doamne, cât aș vrea să-i fiu discipol!). Dar pentru mine reprezintă primele cuvinte întipărite în minte și în suflet atunci când m-am hotărât să scriu. Matsuo Basho e o fantasmă. Una călătoare, fiindcă acum mai bine de 300 de ani, Matsuo-sama a călătorit prin tot Nihonul (Japonia). Și, din câte știu, a luat câțiva ucenici cu el, dar se pare că maestrul a fost mai rezistent decât ei, ori mama natură l-a primit numai pe el pe drumul înțelepciunii. 

Născut într-o renumită familie de samurai,Basho( pe numele său adevărat Matsuo Munefusa), a respins lumea în care s-a născut, devenind un vagabond.Preocupat de Zen, de istoria și poezia clasică chineză.Din 1667 a trăit în Edo (actualul Tokyo), unde a început sa scrie haiku.
Basho introduce o dimensiune mistică în cele mai multe din versurile sale și încearcă să exprime teme universale prin imagini simple din natură. 
Basho a privit poezia ca un mod de viață, crezând că ea poate fi o sursă a iluminării.
"Să nu mergi pe urmele pașilor vechilor maeștri, ci caută ceea ce au văzut ei.",spunea Basho.

Despre Matsuo Basho citisem în National Geographic, un articol al lui Michael Yamashita, el fiind și un fotograf excepțional. O cunoștință aflată în Japonia de mai bine de 4 ani îmi povestise la telefon mai multe despre maestrul haiku, o formă de poezie (despre care voi scrie la timpul potrivit). De asemenea, mi-a mai povestit că majoritatea tinerilor îl recită pe Basho, mai ales când doresc să mediteze, sau compun haiku-uri pentru jumătățile lor (asta în cazul romanticilor). Matsuo Basho se face auzit nu ca poet, ci ca învățător al Nihonului. 

Apoi am căutat poezii ale acestuia și învățături. Am citit o seară întreagă, iar calmul interior luase o cu totul altă fațadă: nu mă mai speria liniștea și întunericul serii de toamnă, nici măcar nu ma mai întrista. Sufletul mi-era precum oglinda apei rezonând ușor la atingerea vântului, sau a unei note de shamisen. 
Matuo-sama nu este numai un Cicero pe care îl citesc toți cei ce vor a fi retorica în variantă actuală. Nu este nici marele Confucius. Dar poate aduce cu sine acel drum spre nicăieri, pe care vrem să fugim uneori, departe de banal, de rutină, de ordinarul zilelor noastre.

   

Așadar, vi-l recomand pe Matsuo Basho cu căldură și încredere. Dar, așa cum am mai menționat mai sus, nu o să-l găsiți așa ușor. Poate doar pe internet. De aceea vă voi oferi câteva „click-uri îndrumătoare”:

• http://www.poemhunter.com/matsuo-basho/
• http://agonia.ro/index.php/author/0004033/index.html
• http://www.big.or.jp/~loupe/links/ehisto/ebasho.shtml

Vă las și ceva în surdină, așa ca pentru o seară liniștită, nostalgică, zen.

Gata, revin!

http://koreank.blogspot.ro

Aici era un blog pe care îl începusem și îl și abandonasem. Pasiunea pentru cultura asiatică a rămas totuși. It's stronger than any sunset I am longing for. Sorry, câteodată nu găsesc comparația potrivită în limba mea.

Bun. De la respectivul blog cred că voi lua aspectul (pe care-l văd demențial, aveam mai multă imaginație pe atunci, se pare), și un anume articol al cărui subiect mi-a dat startul într-ale scrisului. Era parca tot iarna, eu numai atunci se pare că am predispoziția aceea către creație. 

Tot răul spre bine; două puncte, două paranteze.

Help, help, help...

Cred ca e bine să anunț: oameni buni, nu mai știu cum să-mi gestionez vechile bloguri. De vină-s tot eu că am schimbat la un moment dat adresa de mail a unuia și gata, s-a dus totul pe apa sâmbetei. Măi, și mă uitam acum la conținutul celorlalte bloguri, și parcă le-aș muta la casă nouă, cum s-ar zice. Așadar, multe se vor îngrămădi pe aici...

Pas cu pas, ochii se târăsc printre spicuri retezate

Ce e cu titlul meu?!

A, nu, nu, nu, nimic.

Da, mă, scriu și poezie. Îți zic mai târziu sau acuma de nemulțumirile mele în legătură cu...?

(Figurație. Capul lăsat ușor într-o parte, privirea a nepărere.)

Hai zi, că iar uiți sau o iei în cinci direcții cu zero subiect.

Vrei și-o ghilimea pentru nota de antet?

Ha?

Ce am scris aici...

A, nu, nu. Păi ce, tu te citezi și pe tine?

     ***

Imaginea reprezintă o largă vedere asupra Munților Măcinului. E și șoseaua aia blestemată pe acolo. Uită-te mai atent, se vede. Blestemată, dar și binecuvântată. Mă duce acasă ieftin, cu dureri de spinare.

Așa, și de unde vine titlul: aia e, că nu vine de nicăieri. Mă gândeam la scena din ”Gladiatorul”, când Maximus își lăsa mângâiate buricele degetelor de copiii lanului de grâu. 

În imagine nu e grâu. E o întindere de buruieni, am și uitat cum se numeau (de-alea de se lipesc de pantaloni și seamănă la aspect cu spicurile de grâu). Dacă stau bine să mă gândesc, așa e și în viață. Tânjim după ceva și se lipește altceva de noi, de nu s-ar mai lipi... hai să nu blestem, am făcut numai asta în ultima vreme, și nici măcar nu e poetic.

Pir se numea. Sau turiță. Sau coada pisicii. Sau cum ne-om mai aminti până la finele postării.

În schimb, așa scâncesc eu acum, ca puiul de lup. De-asta am titlul pe care-l am. 

Și revin ... 

Am intrat de ceva timp la facultate, locul unde oamenii maturi se strâng, își dau mâna, și dintre ei se vor remarca  ăi buni, și astfel s-or construi viitoare. 

Am intrat la Jurnalism, la specializarea cu același nume, unde înveți să faci știri, înveți și cum să comunici din luntrea ălor mari în luntrea ălor mulți (și nu e adevărat că dacă ai vâslele, n-o să vrei să-ți iasă figura cu Jesus on the water la urmă), și înveți să.

Eu nu am învățat nimic, nici la propriu, nici la figurat.

Am auzit, am văzut, m-am convins că aici te adresezi mai ales mediocrității, că trebuie să prestezi asertivități, că nu e literatură, că nu mai merge cu vise, visuri și altele.

 E o schimbare. Al naibii de drastică. Pe lângă restul vieții, asta e un alt motiv de șuetă, permite-mi așadar să-l folosesc altă dată.

Să mai zic și că...ă? De liceu, de cenaclu literar, de frustrările din trecut, de admirația față de profu' de română, la care sunt sigură că și-ar pune mâinile-n cap dac-ar vedea ce e aici, dar ar zice ”asta e, viața e o plajă”, de încercările subsemnatei de a se recomanda mare gânditoare, cu toate la ea? Nu vrei, nu? Lasă, și-așa mi-e lehamite s-o iau de la capăt.

De curând am găsit un grup literar, Arche. E tot un cenaclu literar. Că așa m-am mai scos din rah...pardon, din marasm, cu workshop-uri și alte activități extra-curriculare. Și mă duc mâine la ei, să îmi citesc creațiile răsuflate, dar care încă-mi plac, și să ascult ceva nou. Adică sper că ceva nou. Oricum, de băgat în discuție voi fi prima, că de când am plecat de acasă, parcă nu mai am așa multe bagaje de bun-simț, modestie și emotivitate. 

Că de, piatra seacă așteaptă ploi.

 Până atunci, închide ochii și poate nu-i mai lasă până în locurile de demult. Că doare. Și nu pasă nimănui.

Note de Intro

 Enjoy my new product for better feelings!

Mi-am făcut un alt blog. Al treilea la număr, fără a mai pune la socoteală locurile deja pierdute pe undeva printre miliardele de html-uri cu imagini, versuri, copilării, etc. etc.

Acum sper să mă și țin de el. De nu, mă puteți sancționa cum doriți, în limita bunului simț, desigur.

N-o să scriu acum despre și despre și despre. Nici măcar despre ce vreau eu. 

Va fi o derivă totală.

Și să începem, zic.