sâmbătă, 16 martie 2013

Leave your hearts for these two. In Cairo.




Pentru un astfel de film este nevoie de inimi pe măsura lui.


Mi-am făcut de ceva vreme un obicei de a observa împrejurimi. Iar priveliștea este incompletă când vine vorba de iubire. Bine, poate că o idilă minimalistă în aspect n-ar trebui să devină definiție pentru un lucru atât de important. Dar este iubirea un „lucru”?  Nu, evident. Este greu de definit, iar indiciul său e o durere prăpăstioasă în sinele nostru. Poate alții văd această poveste simplu. ușor sacadat, amiabil, sincer și lipsiți de orice ansamblu de trăiri și conflicte interioare. Poate văd o poveste frumoasă de complezență.


Un film despre un sentiment asemănător unei imagini pe care o vezi cu coada ochiului, undeva, cândva, și te întrebi apoi toată viața ce a fost.

E mai mult decât o desfășurare de imagini. Printre rândurile acestei povești am simțit cum se strecoară o vibrație sincronizată cu o zvâcnire plină de râvnă ca a inimii nepregătite de moarte. O agonie cu mai multe fațete.
Acolo nu vei vedea lacrimi și cuvinte inutile, nici nu vei plânge, chiar de-ți vei dori. 

Poate „Ora la Cairo”, petrecută în compania câtorva gânduri îmi va servi ca lecție înainte ca povestea mea să -i servească drept exemplu de confirmare.


Sometimes you need to forget the rules and remeber your heart.

Nu am văzut să respecte cineva vreo regulă neapărat. Juliette a intrat în „cafeneaua bărbaților”, a fumat cu Tareq nestingherită, iar barbații din jur, inclusiv el, au privit-o cu fascinați, cu o curiozitate pentru care ar fi sfărâmat orice lacăt pus la porțile lumii lor. Cei doi au avut discuții pe marginea câtorva subiecte-cheie asupra căsătoriei, religiei, vieții sociale, însă doar pe marginea lor. În cele din urmă, fiecare trăia în lumea proprie, zidita și înalțată după tipare arhitecturale interioare numai de ei cunoscute, ghidați fiind de dorința de a înțelege și, involuntar, de a rezona.

 În final, fiecare revine pe drumul său, cuminte. Pentru mine decizia lor cere o revoltă. Păi n-ați zis voi că uneori mai lași normele deoparte și te mai gândești și la ceea ce vrei cu adevărat? Sau era vorba numai de un răgaz și o resemnare? 

Stimați călători, lăsați o inimă pentru cei doi oameni. Ale lor sigur sunt pierdute prin deșert, fie sunt luate de altcineva. Le puteți lăsa în Cairo, vor ajunge în siguranță măcar la unul dintre ei. 


Mai multe despre film aici:










vineri, 1 martie 2013

N-am titlu. Mai punem un feeling?

Am trecut de 13 postări. Nu e un număr cu ghinion pentru mine, este ținta de centru de pe placa de darts. 
Hai să mă mai plâng de o chestie...sau două. 

A venit primăvara. De ce a devenit asta un lucru banal când simțim total altceva? Na, e cald, frumos, cerul e mai colorat decât de obicei, ai impresia că și aerul e mai respirabil (vorba aia, stau în București).

Și evident, m-a plesnit dorul de ducă...unde credeți, la Mamaia, pe plajă. (Evident, vă las un post mai vechi și mă mut la alt lucru super-important din agendă.)


Cu coreenii la două noaptea

Fuserăm noi ( a.k.a. eu și două colege de facultate) la Noaptea Culturală Coreeană. Ce a ieșit acolo, fun ca de obicei. Oamenii de la ASLS ne-au făcut o introducere în istoria, tradițiile și alte lucruri interesante de-ale Coreei. Nu Coreea de Sud, ci Coreea, ceea ce mie mi s-a părut mult mai comod și mai ok; dacă tot vorbești despre o lume fascinantă, măcar mergi până la capătul ei. 

Ce a urmat, vă zic pe scurt: mese „rotunde” special organizate pentru prezentări școlărești, cu diverse amănunte. Pe bune, chiar aveam strania senzație că sunt din nou la școală, doar că nu la 22:27, și în niciun caz asistând la evenimente care să reprezinte un singur interes: satisfacerea curiozității. 

Apoi a urmat tragerea la sorți. Evident, nu există eveniment fără norocoși. Băieți, sper să vă prindă acea „BB Pink”, hehehe! Una dintre colegele mele ne-a promis că va face o tragere la sorți exclusivistă, numai pentru dragele de noi. 

Printre chestiile de bifat în agenda nocturnă a coreenilor, ne-am dus și pe la „ceainărie”. Ceai negru asiatic cu cetățenie română. Și cu gust de ceai de mătase de porumb (nu întrebați de unde știu). Dar și melodiile mele preferate pe fundal, pe care le voi lăsa mai jos. 

Apoi partea superbă: fugăreală prin toată clădirea Facultății de Limbi Străine pe la miezul nopții în căutarea Tigrului, Ursului și a Zeului Universului. Faza cea mai tare: Doi tigri erau de fapt un tip cu „Puma” pe bluză și o fată cu nu-știu-ce-fel-de-coadă. Cert și trist e că am trecut pe lângă primul de vreo 15 ori și nu ne-a sărit în ochi. Și cred că or fi râs „fiarele” de noi toți, ceva de pomină. Sper să fi făcut un abdomen plat și bine lucrat de atâta râs ( asta își zicea o cunoștință de-a mea care râdea întruna). 

A urmat...dacă nu mă înșeală memoria (evident că nu, dar se pricepe al naibii de bine să mă ia prin surprindere), a urmat partea în care am fost fericitele spectatoare a unor demonstrații de tae-kwan-do și dans k-pop. Nice, nimic de zis. Bine, poate un mic ouch pentru doamna pasionată de artele marțiale (pariu că-și bate vecinii; yo, grandma!), că și-a cam răsucit genunchiul. A, mi se pare numai mie sau tae-kwan-do aduce a capoeira?


Apoi a urmat partea frumoasă: atelierele de Hangeul (scurtă familiarizare cu alfabetul coreean), de modelare în plastilină (păpușele coreene) și de mâncare (bimbap sau sushi coreean).
Am râs, am glumit, ne-am lăsat surprinse de noutăți și diferențe. Cel mai mult m-a bucurat faptul că am împărtășit puțin din pasiunea și cunoștințele mele cu ceilalți. 

Și închei cu mostre din faimosul K-pop:




 Deci a doua, dacă ar fi fost în engleză, ar fi rupt! Următoarea este favorita mea:



A, și vreau să profit de ocazie și să vă recomand neapărat un serial coreean magnific. Nu mă credeți, vreți să vă convingeți sau să mă contraziceți, urmăriți-l!!!

Promit să vă scriu o recenzie despre acest serial curând.