Despre locuri și aprecieri. Prima și ultima parte: Acasă.

Eu îmi păstrez în amintirea mea locurile natale în primul rând cu ceea ce mi-au dăruit bun. E bunul copilăriei, al adolescenței. Cu toate aceste bunuri te întâlnești, sau, mai bine spus, le trăiești doar o singură dată în viață. Dacă nu ești un om indiferent sau negativist ori stăpânit de idei preconcepute, nu le poți uita.

Nu am întâlnit prea mulți scriitori sau pur și simplu oameni care să spună sincer ceva despre locurile natale. Carol Feldman, un scriitor evreu născut în Tulcea, face acest lucru cu inima deschisă și gândul tot timpul acasă. 

Nu mai știu unde auzisem despre Carol Feldman, însă țin minte că m-am trezit într-o zi că vreau să caut povești despre orașul meu. Știu, îmi iubesc orașul, este unul dintre puținele locuri despre care pot spune asta. Chiar dacă vorbesc ca un om care a fost prin mai toată lumea. Da, probabil mi-o fi dat careva check-in prin cine știe ce locuri, dar nu. Am refuzat să plec prea departe de casă. Singurul loc pe care l-aș vizita ar fi vreun oraș din America. Pentru că de mic copil am avut sentimentul că trebuie să ajung acolo. 

Iar deviez de la subiect...sau poate nu. 

Mă impresionase Southport, North Carolina. E un fel de orășel maritim liniștit, unde nu-s prea mulți oameni sau prea multe lucruri (eu prefer să le zic la toate „încurcături”) care să ți se bage în suflet. De fapt, cred că asta mi-a plăcut întotdeauna la orașele mici. Printre altele. 

Și evident, deschiderea către orice înseamnă apă. Nu știu să înot, dar pur și simplul fapt că mă aflu lângă o parte de pământ ascunsă pentru mine înseamnă tot la fel de mult libertate și curiozitate pe cât de mult pericol sau necunoscut.

Apusul de soare nu e același pentru toată lumea. Pentru unii cel mai frumos apus poate să fie și între blocuri, pe o autostradă, deasupra unei păduri sau cel de după o furtună, oriunde. Poate fi un apus dincolo de ochii tăi. 

Pentru mine poate fi oricare, iar dacă e acasă, superb. Atunci știi că este poate ultima imagine a zilei, o promisiune că poți băga așa, câte un nor de cărămidă în buzunar, și el să-ți scape când încă mai dormi a doua zi. Că poți trasa cu el linii către destinații poate nici de tine știute, altele în fiecare zi.

Și revin la Carol Feldman. Despre scriitor se spune că ar fi prin Israel. Fiecare rând scris l-a condus departe de locul de care amintește cu nostalgie. Și pe care îl vizitează când mai lasă câte o carte drept mulțumire. O singură dată l-am prins, la lansarea celei de-„A doua primăveri”, pe care am început-o astăzi. Țin minte că am promis editorului că o voi da mai departe, însă timpul a trecut, iar eu am ținut-o în bibliotecă, sperând la un moment de răgaz pentru a o citi. Și văd citatul de l-am pus mai sus. Mare dreptate are; păi câți prieteni, colegi, cunoscuți sau necunoscuți n-am auzit spunând: „M-am plictisit de orașul meu. Vreau să plec, să scap.” Mă îndoiesc că orașul lor ar fi vreo închisoare. Fac excepție de la faptul că ei singuri puteau să-și fi construit o închisoare, sau să-i fi lăsat ce cei din jur, pentru că și asta e posibil, vorba ceea- locul este minunat, oamenii îl strică. Însă, chiar și așa, locul acela rămâne.