...but if you ever...

"...but if you ever fall in love, and you will, don't fight it. Don't even fake it. 'Cause it will hurt like a bitch."

Asta mi-a venit în minte acum ceva vreme după ce am purtat o discuție (ca multe altele) foarte interesantă cu un prieten mai nou așa de felul lui. Adică nou. As in, totally freakin' new. Dar în fine, nu vreau să-mi expun prietenii ca pe panourile publicitare. 

Ok, deci tipul a zis că e...hai să nu zic împotrivă, ci ...da, paralel cu ideea de love. Și pe bună dreptate, încercând să privesc lucrurile din punctul lui de vedere, mai că era să-i dau dreptate. Și-apoi mă lovește o replică de-asta de less than a genius. Și nu știu de ce, dar am făcut cumva o conexiune cu o replică a cărei sursă încerc să mi-o amintesc: nu poți să nu crezi în ceva și să fii împotrivă-i în același timp. Hm, zic eu, măcar la mine a sunat ca un sfat. Din proprie experiență. De fapt nu, nu experiență, pentru că am făcut exact ceea ce m-a determinat să pun acel self-quote de mai sus. 

Așa este, am văzut în jurul meu, în mass media, în propria familie, dragostea nu există și e chiar mai puțin relevantă invocarea unei astfel de noțiuni în fața  instinctului de supraviețuire, un instinct infectat cu lăcomie, egocentrism și lipsă de judecată.

Evident, spui nu, pass, fugi de orice ai văzut până acum, nu?

Și totuși, dacă știi că tu poți altfel, mai bine, cum vrei tu, de ce nu să nu încerci?!

 Bine, recunosc, și eu am zis „nu” probabil ca să aud un „da” care să-mi inspire încredere. Pentru că, până la urmă, de asta am nevoie cel mai mult, și simt că este probabil cel mai amar adevăr pe care a trebuit să-l înghit în cea mai întunecată liniște și cu ochii deschiși către propria-mi viață: oricât de mult mi-aș dori, nu pot avea încredere în nimeni. Poate sună cunoscut acest lucru, iar sub formă de jemanfișism înseamnă zero așteptări.

Și iată că am expus un prim tabu personal. Încerc să las la suprafață multe lucruri. Drop some dead weight off of my chest, whatever. Unii poate or să mă judece, eu zic să nu. Alții poate vor crede că îmi expun slăbiciunile; nici asta. 

Poate transmit un mesaj. Cui, mai puțin contează, tot ce e aici e un garaj vechi plin de idei și trăiri. Iar eu sunt un Camaro vechi cu un ciudat nivel de combustie interioară, ușor avariat, dar reparat sau înnoit prin unele locuri. 

Și iar am aberat. Nah, de obicei oamenii scriu pe blog când vor să scoată ceva din ei. Eu scriu ca să pun ceva în mine, poate ceva care să tulbure liniștea asta grea care apasă de obicei oamenii cu multe povești nespuse.

Probabil vă întrebați ce treabă am eu cu mașinile. Veți afla...